Aceasta este minunata poveste dintre Soare si Luna, o poveste care vine la pachet cu o lectie de viata pe care toti ar trebui sa o stim. Va invit sa o cititi si sa o impartasiti cu lumea din jurul vostru.
Soarele a iubit Luna atat de mult incat a ales sa moara in fiecare noapte ca sa ii permita si ei sa traiasca.
“Spune-mi povestea despre cum Soarele a iubit Luna atat de mult incat a murit in fiecare noapte doar ca sa o lase pe ea sa respire”, i-a spus ea.
Odata, foarte demult, intr-un timp in care pamantul era simplu, Soarele stralucea mai mult decat orice. Oamenii erau fericiti si se bucurau de fiecare data cand vedeau Soarele pe cer. El le aducea bucurie si speranta, el era izvorul caldurii lor.
Insa Soarele era singur…. singur pe cerul infinit. El privea in jos la oamenii care dansau in razele lui si se intreba daca soarta lui este sa duca o viata in care sa fie singur. “Acesta este pretul pe care il platesc pentru ca sunt cel mai stralucitor dintre stele.” – isi spunea el.
Si, totusi, pe cer mai era si Luna. Pe masura ce Soarele devenea obosit si incepea sa dispara, ea se ridica pe bolta cereasca, insotita de milioane de stele. Lumina ei era de o frumusete trista, una ce trecea neobservata pentru ca toata lumea se baga la somn. Stelele o priveau cu dorinta, sperand ca intr-o buna zi ele se vor apropia destul de mult de ea incat sa nu se simta atat de singura. Dar nu aveau cum. Luna era de neatins, inconjurandu-se de o patura de intuneric in timpul noptilor reci.
Pana cand intr-o zi, cand Soarele a coborat din ceruri si a reusit sa o zareasca pret de cateva secunde. Ea i-a aruncat o privire, o parte din fiinta ei stralucind. Atunci el a inteles ca si Luna poate straluci si in inima lui a inflorit o raza de speranta.
Si, asa cum stelele rataceau in noapte, Soarele se indragostea de aceasta regina a noptii. Si-ar fi dorit din toata inima sa o vada mai mult decat cateva secunde trecatoare pe care le impartasea cu ea atat in zori, cat si la amurg. Dar Luna era de neatins. Era imposibil sa petreaca mai multe momente impreuna.
“Pleaca!” – ii soptea ea in una din acele nopti cu o voce dulce si plina de tristete precum ultima raza de lumina a diminetii. “Pleaca si lasa-ma sa respir… eu si cu tine avem destinele decise. Tu luminezi ziua, iar eu arunc sclipiri in lumina noptii. Nu vom fi niciodata impreuna, legatura dintre noi ar fi impotriva a ceea ce cred toti oamenii, impotriva a tot ce se cunoaste pe lumea asta.”
In timpul verii, el ramanea inca putin pe bolta cereasca sperand ca ea sa se razgandeasca. Insa niciodata nu s-a intamplat asta.
“Sa nu indraznesti sa iti abandonezi binecuvantarea luminii tale pentru intunericul meu.” – acestea au fost ultimele cuvinte pe care Luna, cu ultimele puteri, a reusit sa i le spuna Soarelui.
Marturia unei lumanari
M-ati aprins si va uitati ganditori la lumina mea. Simtiti bucurie in suflet?
In mod sigur eu ma bucur, pentru ca am un sens numai cand ard. Nu sunt trista, chiar daca, arzand, am devenit mai mica. De fapt eu am doar doua posibilitati:
Prima e sa raman intreaga. Asta ar insemna sa nu fiu aprinsa si atunci nu ma micsorez, dar nici nu-mi implinesc rostul.
A doua ar fi sa raspandesc lumina si caldura si, prin asta, sa ma daruiesc chiar pe mine insami. Asta e mult mai frumos, decat sa raman rece si fara rost.
Si voi, oamenii, sunteti la fel. Cand traiti numai pentru voi, sunteti lumanarea neaprinsa, care nu si-a implinit rostul.
Dar daca daruiti lumina si caldura, atunci aveti un sens. Pentru asta trebuie sa dati ceva: iubirea, adevarul, bucuria, increderea si dorurile pe care le purtati in inima. Ganditi-va, cu pace in suflet, ca sunteti ca o lumanare aprinsa. Sa nu va temeti ca deveniti mai mici! Asta e o iluzie. Inauntrul vostru e mereu Lumina.
Eu sunt doar o simpla lumanare aprinsa. Singura, luminez mai putin. Dar cand suntem mai multe impreuna, lumina si caldura sunt mai puternice.
Si la voi oamenii e tot asa: impreuna luminati mai mult!
Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!
