Noua generație este educată de adulți epuizați psihic, care trebuie cumva să supraviețuiască până la următorul salariu…

Publicitate

Noua generație este educată de adulți epuizați psihic, care trebuie cumva să supraviețuiască până la următorul salariu…
Astăzi s-a întâmplat un lucru oribil. Am vorbit necenzurat la lecție. Din neputință. Am roșit imediat și mi-am cerut iertare. Mi-e rușine chiar și acum.

Din fericire, era clasa mea, ”copiii mei”. Clasa în care vocabularul necenzurat – nu este o rușine pentru profesor, ci un indicator că omul este de-al lor. Au râs pe seama mea și au uitat (sper). Am alergat să mă confesez unei prietene, colege. Drept răspuns nu a fost nici înmărmurire, nici frapare, nici condamnare: ”Cam devreme ți s-a întâmplat… Pe mine mă apucă spre sfârșitul anului școlar.”

Deseori citesc pe internet diferite situații în care profesorii manifestă comportamente neprofesioniste: a lipit gura unui elev cu scotch, i-a scris pe frunte o insultă, a lovit, a venit în stare de ebrietate la ore, a aruncat cu creta în elevul care l-a provocat, a insultat, a adus până la lacrimi un elev în încercarea disperată de a face disciplină sau chiar el, profesorul, a izbucnit în lacrimi la oră.

Și dintr-o parte, din punct de vedere umanist, toate aceste situații sunt profund nedrepte. Copiii îi sunt încredințați profesorului, cu trup și suflet, iar el nu are dreptul să-i traumatizeze. Îi înțeleg pe părinții care nu iartă profesorilor asemenea scăpări. Însă, aflându-mă de partea cealaltă a baricadei, nu pot să condamn aspru pe nimeni.

Îmi aduc aminte că și anul trecut am avut o ieșire. La sfârșitul anului școlar, un elev de clasa a șaptea m-a provocat într-atât de mult încât am aruncat în direcția lui cu un manual. Din fericire, nu am nimerit în el, doar am făcut zgomot. Și s-au întâmplat toate acestea pentru că am omis perioada în care era nevoie să iau din nou tranchilizante și antidepresante. Pe de altă parte, eu sunt flegmatic, și însăși structura psihicului mă ajută.

Deci, reiese că, în prezent, un profesor poate fi iubitor, înțelegător, comunicativ și atent doar dacă se îmbuibă cu preparate medicamentoase.

Pe parcursul unui an, din dulăpior ”pleacă” o sticluță de valeriană, și asta doar în situații critice, însoțite de tremurul mâinilor. În fiecare săptămână aud cum tatăl meu, și el profesor, de educația tehnologică, o persoană răbdătoare din fire, strigă câte 30 de minute în continuu. Odată, intrând în școală, el, care este mereu puternic și reținut, a șoptit ca pentru sine: ”Doamne, ajută!”

De ce s-au transformat profesorii în niște personalități isterice? De ce tot mai des auzim în mass-media despre conduitele nedemne ale profesorilor? E simplu: tensiuni inhibate și ardere profesională, nemiloasa birocrație, conduita consumeristă a elevilor, probleme în cadrul tradiționalului colectiv feminin, probleme în familie.

Epuizarea apărută ca rezultat al celor trei norme nu mai este un nonsens, iar două norme ale filologului sunt deja indispensabile supraviețuirii. Opt ore te afli la lecții, două ore – asupra caietelor și lucrărilor, 1-2 ore – îți ia pregătirea pentru ore. În total, 12 ore de muncă, plus familia, cratița și lecțiile cu propriul copil.

Opt ore de stres care nu se reduce la sfârșitul zilei de lucru, ci dimpotrivă, se acumulează și este gata să explodeze la sfârșit de săptămână.

În zilele de odihnă – la vilă, la scos cartofi, spălat și călcat albituri, cumpărături. Sau la scris rapoarte interminabile, caracteristici, programe de lucru, planificări didactice, completarea a două-trei tipuri de cataloage, activitate metodică locală, prelucrarea datelor din anchete, verificarea rezultatelor de la olimpiade, efectuarea diagnosticării psiho-pedagogice, etc.

Publicitate

O bună parte din acest uriaș morman de hârțoage nu trebuie nimănui și se folosește doar formal în situațiile când se fac temutele verificări ale ministerului. Lucru cu hârțoagele este fără rost și transformă munca de creație a pedagogului în nimic altceva decât o interminabilă corvoadă de completare a tabelelor. Timpul ”liber”, în afara orelor de lucru, este duminică seara.

Și uite așa a venit acasă profesorul, epuizat și enervat, plus un teanc de caiete de verificat, iar acasă – la fel de obosiți și iritați, ceilalți membri ai familiei – cine din cauza șefului, cine din cauza profesorului de geometrie… Apoi urmează luptele familiale asupra temelor pentru acasă și banalele certuri din cauza situațiilor cotidiene, iar dis de dimineață începe din nou lanțul de slăbiciuni – opt ore, rapoarte care trebuiau să fie gata încă alaltăieri, iar în week-end iar fără odihnă. Iar la sfârșit de lună urmează salariul, care, nici cu eforturi supraomenești de lucru peste program, nu acoperă câtuși de puțin ipoteca și necesitățile curente.

Pe lângă toate acestea, și părinții elevilor sunt deseori o piatră de încercare pentru profesori. Fie o încredere oarbă în copil, chiar și în cele mai absurde situații (de exemplu, cum că profesorul a furat manualul elevului), fie o neîncredere totală în copil și, prin urmare, apeluri telefonice interminabile în cele mai inoportune momente pentru pedagog (când acesta se află la o întâlnire, în sala de clasă, în concediu medical, etc.) Și bineînțeles, cea de-a treia posibilitate – o neîncredere totală în pedagog.

Am încetat să mai merg la ședințele cu părinții la alte clase, pentru că am simțit acolo doar agresivitate la adresa profesorilor. Dacă profesorul este tânăr, înseamnă că nu poate fi competent; dacă este sever, dur și are cerințe mari – nu avem nevoie de el, e prea complicat; dacă este bun, mai în vârstă și indulgent – nu e bun nici el, că se lasă clasa pe tânjală.

Iar dacă mai sunt și conflicte în cadrul grupului, intrigi sau pur și simplu relații preferențiale cu directorul, atunci iese cu adevărat trist. Există o opțiune, preferată de mulți – să pleci. Deci, dacă nu-ți place, nimeni nu te ține cu forța. Ce vor face cei care locuiesc în sate sau suburbii? Dar cum să procedeze cei care-și iubesc meseria, care au visat toată viața să devină pedagogi și altă soartă nu își imaginează? Să se resemneze cu umilința, mizeria, să ardă mocnind, să ajungă să-și urască meseria?

Nici măcar satisfacția de la profilul practicat, disciplina predată sau de la însuși procesul predării nu poate compensa epuizarea de moarte. Și nici valorile familiale nu pot fi întotdeauna astfel salvate. Dar profesorii pensionari care lucrează până în prezent, ce pot face? Uite așa predau și educă generații întregi, de care depinde viitorul țării, tulburați, isterici, epuizați psihic, pentru că au nevoie să supraviețuiască cumva de la un salariu la altul.

…Îmi pare extrem de rău că am procedat așa. Promit să îmi controlez mai mult discursul, să fiu și să prezint un model de conduită pentru tânăra generație. Pedagogul are o datorie și o misiune, și de vreme ce a pornit pe acest drum, atunci trebuie să fie mereu la înălțime. Pentru a putea apoi să plece demn și ireproșabil.

Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!

Publicitate