Vindecarea – un proces încă nelămurit, cu toate descoperirile fulminante ale ştiinţei actuale. Unii cred că eliminarea stării de boală este posibilă numai prin apelul la medicaţie şi tratamente alopate, alţii sînt, dimpotrivă, convinşi că bolile nu se pot vindeca decât prin remedii naturale sau, mai mult, prin transformare lăuntrică şi rugăciune. Ca întotdeauna, adevărul este undeva la mijloc…
Când umorile nu sînt nici prea umede, nici prea uscate şi circulă echilibrat prin structură, omul se află într-o excelentă stare de sănătate, iar cunoaşterea lui despre bine şi rău este din ce în ce mai profundă. El nu va gândi atunci nici superficial, nici dezordonat, nici rigid şi nici cu nepăsare, ci îl va iubi pe Dumnezeu după cum se cuvine şi va trăi în armonie cu El. Omul sănătos va face dovadă de cumpătare în obiceiuri, iar gândirea sa va fi adâncă şi pătrunzătoare. El nu se va lăsa ameţit de slava lumii, ci, purtat de virtuţile sale, se va ridica spre bucuriile cereşti… Hildegarde von Bingen
Zalmoxis, regele nostru, care este un zeu şi un mare înţelept, ne învaţă că, după cum e nepotrivit să încercăm îngrijirea ochilor fără să ţinem seama de cap, tot la fel, nici capul nu poate fi îngrijit nesocotind trupul; având în vedere acest adevăr, trupul trebuie să fie îngrijit, în acelaşi fel, într-un mod potrivit, împreună cu sufletul. Căci motivul pentru care medicii greci nu se pricep la multe boli este acela că ei nu cunosc tainele întregului pe care-l au de îngrijit. Dacă acest întreg e bolnav, atunci nici partea nu poate fi sănătoasă. Dacă însă partea tulburată va fi vindecată, atunci şi întregul va fi din nou armonios, aşa cum trebuie să fie, iar omul va trăi mult timp, plin de vigoare, bun la suflet şi fericit. Charmides, Platon
O fiinţă umană este numită sănătoasă (svastha) dacă manifestă un perfect echilibru al umorilor (dosha), al proceselor digestive şi metabolice (agni), al ţesuturilor (dhatu), al fluidelor şi materiilor reziduale (mala), al acţiunilor fizice şi mentale (kriya) şi dacă posedă un spirit (atma), o minte (manas) şi organe de simţ (indriya) armonioase şi animate de fericire. (Tratatul de medicină ayurvedică Sushruta samhita)
Din vechime, s-a răspândit rostirea înţeleaptă minte sănătoasă în corp sănătos, care oglindeşte concepţia anticilor asupra sănătăţii ca fiind o stare de echilibru între suflet şi trup, între subtil şi grosier, o stare de întrepătrundere armonică a întregului fiinţei cu părţile sale. Aceasta se reflectă la nivelul tuturor structurilor şi etajelor fiinţei şi se traduce, după afirmaţiile multor sfinţi şi înţelepţi, prin simţământul cunoaşterii de sine, prin starea spontană de fericire, de unitate lăuntrică şi de comuniune cu semenii, cu natura, cu universul, cu Dumnezeu.
Din această perspectivă, boala este rezultatul unui dezechilibru cauzat de uitarea de sine, de înstrăinarea de propria esenţă, care conduce la separarea de realitate, la apariţia unor gânduri şi acţiuni dizarmonice şi în final la manifestarea unor blocaje emoţionale şi fiziologice ce conduc la instalarea bolii. Vindecarea sau tămăduirea, lecuirea în limbaj popular, constă în dezvăţarea treptată de obiceiurile rele care au cauzat dezechilibrul (şi care au devenit pentru bolnav o a doua natură) şi în refacerea întregului fiinţei, în toată strălucirea sa, pierdută doar vremelnic. Boala poate fi văzută, astfel, ca o lecţie, primită spre regăsirea de sine, spre (re)cunoaşterea scânteii divine din om, singura capabilă, în realitate, să mijlocească reintegrarea în ordinea dumnezeiască a lumii.
Legătura dintre spiritualitate şi vindecare ne apare astfel într-o lumină ideală, transfigurată, însănătoşirea fiind, în esenţă, o reîntoarcere la spiritualitate a omului care şi-a pierdut rădăcinile, persistând în greşeli pe care, de cele mai multe ori, nici nu le mai conştientizează.
Medicul este acela care trebuie „să-l ajute pe om să se vindece singur“, după cum spunea Hipocrat cu mai bine de două milenii în urmă. Miracolul este, mereu, cel al vindecării prin redobândirea credinţei şi prin recurgerea la resorturile profunde ale fiinţei, căci, în realitate, nu există remedii miraculoase. Procesul însănătoşirii trebuie să fie abordat, după caz, atât în plan lăuntric, psiho-emoţional, cât şi în planul exterior, fizic-corporal. Astfel, interior, trebuiesc remodelate în mod corespunzător sistemul de credinţe şi percepţiile bolnavului privitoare la realitate, în vreme ce la nivelul vital şi al corpului fizic, trebuiesc reechilibrate şi stabilizate energiile din toate structurile pacientului.
Acela care crede din toată fiinţa că poate învinge boala, este deja pe jumătate vindecat; trebuie doar să se mobilizeze cu perseverenţă şi răbdare în urmarea tratamentului, iar dacă trupul nu a suferit transformări irecuperabile (extirpări, rezecţii, amputări etc.), recuperarea stării de sănătate este doar o problemă de timp.
Dinamica procesului de îmbolnăvire poate fi împărţită, schematic, în etape, care evidenţiază evoluţia lui. Totul începe de la însuşirea şi alimentarea unei idei sau credinţe greşite. Să considerăm exemplul, ipotetic, al ideii dizarmonioase „cred că sînt superior celorlalţi“. Să presupunem că aceasta se infiltrează în sistemul de gândire al unui anumit om; odată acceptată şi subconştientizată, distorsiunea perturbă şi slăbeşte fluxul iubirii divine, care se revarsă, în mod normal – prin fiinţa fiecăruia dintre noi – asupra semenilor. Persoana va începe să găsească, în mod egoist, plăcere în această credinţă şi va urmări să îşi afirme superioritatea.
Procesul va avea loc, mai întâi, la nivelul structurilor volitive superioare, iar apoi, prin proiecţie şi inducţie, se va imprima în structura fiinţei şi ca un şablon mental-emoţional, care va produce, la rândul lui, forme disociate de gândire şi blocaje, staze energetice. Reacţia constant nefavorabilă a celorlalţi are darul de a contraria şi de a infirma acest şablon de gândire, astfel că, inevitabil, apare şi curentul de gândire opus: „cred sînt inferior celorlalţi“, care provoacă un conflict şi o adevărată breşă în fluxul vital. În final, nesiguranţa, teama şi oscilaţia între mâhnirea şi furia cauzate de neconfirmarea crezului pot provoca escaladarea tensiunii nervoase, iar apoi, prin reflexie, un dezechilibru de metabolizare – creşterea acidităţii stomacale, durere şi boală fizică, ulcer etc. După acest model analogic, ideile şi energiile dezechilibrate se transmit şi se oglindesc, în mod insidios, aproape insesizabil, de sus în jos, de la structurile superioare ale fiinţei la cele inferioare, cuprinzând în final segmentul fizic care le corespunde.
În procesul de vindecare lăuntrică, bolnavul trebuie să parcurgă aceeaşi cale, de sus în jos, terapeutul ajutându-l să conştientizeze problema şi să dezrădăcineze credinţele greşite. Pacientul va urmări să-şi reacorde voinţa proprie cu voinţa divină, să îşi însuşească o stare de acceptare de sine şi de iubire necondiţionată. Modul defectuos de gândire şi emoţiile traumatizante asociate cu el sînt readuse, apoi, cu sprijinul terapeutului, la lumina conştiinţei şi corectate, remodelate. Sînt eliminate, prin angrenarea voinţei şi prin urmarea perseverentă a terapiei, blocajele emoţionale, proces deseori asociat cu retrăirea vechilor traume şi cu eliberarea durerii acumulate. Metabolimul energetic al părţii afectate poate fi, apoi, restructurat. În final, aceasta va conduce la reechilibrarea sistemelor fizice şi la regăsirea sănătăţii.
În sfârşit, vindecarea exterioară poate avea drept resorturi regimul alimentar, postul, ingerarea activă a plantelor şi remediilor, gimnastica psiho-somatică, masajul, presopunctura, chiropraxia, împachetările cu nămol, băile de plante, aromoterapia, meloterapia, etc.
Întrebările-cheie ale pacientului în demersul de vindecare sunt: ce semnificaţie are pentru mine manifestarea acestei boli? Ce mesaj îmi transmite, pe această cale, corpul meu? Ce anume am uitat din ceea ce sunt? Trebuie meditat cu seriozitate asupra lor, pentru ca, în acest fel, arborele patologic să fie depistat până la rădăcină, iar practicile vindecătoare să îşi poată croi calea cu mai mare uşurinţă.
Odată dobândită vindecarea, trebuie conştientizată, de atunci încolo, importanţa actului preventiv, singurul care permite instalarea permanentă a procesului creator al sănătăţii. Menţinerea sănătăţii este condiţionată, după cum am văzut mai sus, de direcţionarea corectă a forţei originare a vieţii, care se exprimă diferenţiat în fiinţa umană, la fiecare nivel de conştiinţă. Schematic, acest proces de menţinere a sănătăţii se poate descrie prin ciclul armonic „sunt una cu Dumnezeu –> iubesc viaţa şi universul –> voinţa mea este una cu voinţa divină –> îmi iubesc semenii –> am o gândire limpede şi plină de puritate –> îmi trăiesc în mod firesc şi armonios emoţiile –> funcţiile vitale îmi sînt bine întreţinute, printr-un mod de viaţă echilibrat, care îmbină activitatea cu repausul –> îmi metabolizez corect energiile şi îmi păstrez mereu în echilibru sistemele fizice, printr-un regim alimentar corect –> mă menţin sănătos“.
Sistemele moderne de vindecare evoluează tot mai mult către o concepţie holistică a însănătoşirii şi bolii, pacientul fiind văzut ca un suflet pornit în călătoria de întoarcere acasă, iar boala ca indicatorul cel mai bun al direcţiei corecte de urmat. Cu apariţia dispozitivelor de evidenţiere şi a metodelor de diagnosticare a aurei bioenergetice, acţiunea terapeutică va putea îmbina intervenţia la nivelul corpului cu cea de la nivel mental-emoţional; treptat, disfuncţiile vor putea fi depistate înainte ca ele să se manifeste corporal, iar vindecarea va deveni un proces de purificare şi elevare spirituală a fiinţei, împlinindu-se astfel concepţia străveche a şcolilor înţelepciunii privitoare la starea de sănătate desăvârşită, care cuprinde toate aspectele fiinţei, reunindu-le într-un întreg armonios şi indivizibil.
Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!
