Din ce in ce mai multi oameni sunt preocupati de sensul vietii lor, de drumul lor in viata, de a gasi raspunsul “de ce am venit eu aici pe pamant, totusi?”. Traim vremuri specialedin punct de vedere evolutiv si le simtim pe pielea noastra, chiar daca cel mai acut sentiment este acela al confuziei, al separarii de ceea ce stiam ca ne defineste, ca inseamna viata. Unii dintre noi trecem prin crize spirituale, altii sunt aruncati de viata in provocari pe care nu si le-ar fi dorit, fie pe plan de sanatate, fie pe plan de prosperitate sau pe cel relational. Scenarii care nici nu ne-ar fi trecut vreodata prin cap ca se pot intampla, totusi se intampla. Ne ravasesc, ne debusoleaza, ne sterg fara mila orice credeam ca stim despre lume, oameni si modul de a trai sau despre ce este cu adevarat mai important pe lume.
In haosul pe care fie il vedem in jur fie il traim la diverse cote de intensitate fiecare dintre noi, rasar diverse intrebari, parca uitate intr-un colt dintr-o odaie a carei cheie a fost ratacita prin cine stie ce sertar al unui dulap pe langa care nu am mai trecut demult…
Si totusi, eu de ce ma agit? Ce ma face cu adevarat fericit? Oare goana dupa bani sau dupa un concediu mai smecher ca cel precedent chiar ma implinesc? Oare este normal sa fiu asa de devastat(a) daca partenerul sau parintele sau copilul imi spun ceva ce ma ranesc sau chiar aleg sa imi intoarca spatele intr-o forma sau alta?
De ce nu stiu cum sa gasesc centrarea si echilibrul interior si sunt atat de dominat si influentat de toate circumstantele exterioare care imi sufoca pacea si binele?
De ce ma simt asa de rau la corp, cu diverse dureri sau blocaje, in paralel cu sentimentul ca nu ma regasesc, sunt trist, sunt furios, sunt debusolat, confuz, ratacit?
Intre toti acesti nori mai mult sau mai putin grei ce apar pe cerul vietii noastre, parca mai mult de un an de zile incoace decat inainte, apare cand si cand timid o raza de soare, parca de undeva cunoscut, dintr-un loc de care am uitat. In mijlocul furtunii emotionale sau de situatii traite, simti o sustinere, simti ca totusi nu cazi si ca o forta, o mana divina, o raza te tine pe linia de plutire si te fac sa iti gasesti in interiorul tau ceea ce nu credeai ca exista in tine. Incepi sa iti intaresti credinta ca totusi nu esti asa de singur si debusolat precum credeai si ca poate e real ca nu poti sa te bucuri de un curcubeu daca nu ai trecut intai prin trairile furtunii si vijeliei anterioare.
Astfel, incet incet, descoperi ca sufletul te striga. Sigur ca stiai ca ai un suflet, sigur ca aveai informatia teoretica unde se gaseste el amplasat in corp, insa iata ca el nu mai vrea sa stea cuminte, sa te lase pe tine si pe mintea ta sa detina controlul si conducerea si incepe sa dea semne ce ii face bine si ce ii face rau.
Fa un exercitiu de imaginatie. Priveste-ti sufletul ca avand un chip, cu cei mai frumosi ochi pe care i-ai vazut sau admirat vreodata, cu cel mai incantator zambet pe care l-ai privit candva la cineva. Sufletul tau are zugravirea cea mai sensibila si frumoasa pe care imaginatia ta o poate crea atunci cand stai cu ochii inchisi sau poate chiar si deschisi.
Construieste aceasta imagine. Indragosteste-te de acest chip. Simte bucurie si admiratie cand il privesti. Apoi realizeaza, constientizeaza ca acesta este chipul sufletului tau. Aceasta notiune vaga, abstracta dar atat de des folosita de oamenii mai spirituali – suflet – are un chip concret pentru tine. El este unic si este al tau.
El este cine esti tu.
Tu nu esti corpul tau. Tu nu esti suma problemelor tale sau al posesiunilor tale. Tu esti cosul de bucurii pe care il poti aduna atunci cand reusesti sa faci acest chip al sufletului tau sa zambeasca, sa straluceasca si sa fie fericit.
Ori de cate ori te simti cufundat in sentimente triste, furioase, fricoase, negative, oricat de multa dreptate ai avea, ca asa iti zice mintea ta sa ai dreptate, tine minte ca acea clipa cand iti dai voie sa simti acest lucru este o clipa in care ochii acelui chip al sufletului lacrimeaza, zambetul dispare iar el se chirceste trist intr-un colt.
Ori de cate ori permiti sa lasi sa se adune multe momente dureroase unele dupa altele, iti semnezi singur declaratia de ne-iubire pentru acel chip. Este ca si cum ii spui direct in fata: “stiu ca esti acolo dar nu imi pasa de tine. Durerea mea logica si corecta e mai importanta decat stralucirea ochilor tai sau zambetul tau de bucurie ca primesti iubirea mea”.
Ce se intampla cu un suflet care este sufocat si chinuit de trairi negative si de lipsa de respect a proprietarului corpului in care el locuieste? Nu infloreste, nu isi poate urma drumul pentru care a venit, nu te poate ghida spre evolutie pentru ca el este ca intr-o inchisoare.
Un suflet trist care se simte ca intr-o inchisoare va face tot ce ii sta in putinta sa restabileasca contactul cu lumina divina din care este alcatuit si care il hraneste. Asa iti pot aparea schimbari bruste de destin venite printr-o concediere, o despartire, o boala, o pierdere, o ratacire si lipsa de sens. Incet incet contactul se restabileste pentru ca suntem esenta divina si intunericul se retrage atunci cand ne trezim.
Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!
