A fost odată o femeie bătrână şi micuţă, care se opri la marginea drumului lângă o arătare ghemuită. Adică această arătare nu avea trup, ci aducea cu o pătură gri cu contur omenesc.
– Cine eşti? întrebă curioasă bătrânica, aplecându-se. Doi ochi lipsiţi de luciu priviră obosiţi în sus.
– Eu…eu sunt Tristeţea, şopti o voce, atât de încet încât femeia avu mari dificultăţi să o înţeleagă.
– A, tristeţea! exclamă bucuroasă bătrâna, ca şi cum ar saluta o veche cunoştinţă.
– Mă cunoşti? întrebă tristeţea cu neîncredere.
– Bineînţeles că te cunosc, răspunse bătrâna, din când în când m-ai însoţit o parte din drum.
– Da, dar…, spuse tristeţea cu suspiciune, de ce nu fugi de mine? Nu ţi-e frică?
– De ce aş fugi de tine, draga mea?ştii foarte bine că ajungi din urmă orice persoană care încearcă să fugă, şi nu te laşi izgonită atât de uşor. Însă, ceea ce vreau să te întreb – arăţi – scuză-mi această constatare absurdă – arăţi atât de tristă.
– Sunt…sunt tristă, răspunse arătarea cenuşie cu voce sfâşiată.
Femeia mică şi bătrână se aşeză şi ea la marginea drumului.
– Aşa deci, eşti tristă, repetă dând din cap înţelegătoare.
Tristeţea oftă adânc. Să existe într-adevăr cineva care să o asculte? De câte o încercare zadarnic şi…
– Of, ştii, începu ea ezitând şi foarte mirată, treaba stă în felul următor: în mod evident, nimeni nu mă place. Este destinul meu să merg la oameni şi să rămân un timp printre ei. La unul mai mult, la altul mai puţin. Însă aproape toţi reacţionează ca şi cum aş fi ciuma. Au dezvoltat atâtea mecanisme să nege prezenţa mea.
– Sigur ai dreptate, zise bătrâna femeie, dar povesteşte-mi mai mult.
Tristeţea continuă:
– Au inventat vorbe de al căror scut să mă lovesc. Spun lucruri ca „prostie – viaţa înseamnă distracţie” şi râsul lor prefăcut le creează dureri de stomac. Spun „Ce nu te omoară te face mai puternic” şi apoi suferă de dureri de inimă. Spun „Trebuie doar să te strădui puţin” şi simt apoi dureri în umeri şi în spate. Spun „Doar cei slabi plâng” şi de la lacrimile acumulate simt că aproape le explodează capetele. Sau se anesteziază cu alcool şi droguri ca să nu trebuie să mă mai simtă.
– O da, confirmă bătrâna, astfel de oameni am întâlnit des în viaţa mea. Dar tu vrei de fapt să-i ajuţi prin prezenţa ta, nu-i aşa?
Tristeţea se încovoie şi mai mult.
– Da, vreau, dar pot ajuta numai dacă oamenii mă primesc. Ştii, încercând să le creez puţin spaţiu între ei şi lume, un interval de timp să se regăsească, vreau să le construiesc un cuib în care se pot retrage pentru a-şi îngriji rănile. Cine este trist este foarte sensibil şi aproape de sufletul său. Această întâlnire poate să fie foarte dureroasă, deoarece unele suferinţe pot reveni la suprafaţă ca o rană care nu s-a vindecat bine. Dar numai cine permite să simtă durere, cine poate fi trist din cauza suferinţei de care a avut parte, cine găseşte copilul din sine şi plânge toate lacrimile înghiţite, cine acceptă mila pentru rănile interioare, acela, înţelegi, doar acela are şansa ca rănile sale să se vindere cu adevărat. În schimb, ei acoperă cicatricele mai cu un râs strident. Sau se blindează cu o armătură de amărăciune.
– Acum tăcu tristeţea, iar plânsul ei era adânc şi disperat. Mica femeie luă în braţele sale arătura încovoiată. „ce moale şi fină o simt”, gândi ea şi mângâie cu grijă arătura tremurândă.
– Plângi, tristeţe, şopti ea cu dragoste, odihneşte-te să-ţi aduni puterile. Ştiu că mulţi oameni te resping şi te neagă. Dar ştiu şi că unii sunt pregătiţi pentru tine. Şi crede-mă, devin tot mai mulţi cei care înţeleg că tu faci posibilă eliberarea din închisoarea lor interioară. De acum înainte te voi însoţi pentru ca descurajarea să nu aibă nicio putere.
Tristeţea încetă să plângă. Se ridică şi privi mirată spre însoţitoarea sa.
– Dar spune-mi acum cine eşti de fapt?
– Eu, răspunse bătrâna zâmbind, eu sunt SPERANTA!
Despre tristete
Sursa: andreilaslau.ro
Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!
